Desi toata lumea il foloseste nu foarte multi stiu de unde si cum a aparut sapunul. Ei bine prima atestare a existentei sapunului este din anul 2800 I.Hr. si provine din vechiul Babilon, unde a fost gasit ingropat in paman, un cilindru inscriptionat cu detalii despre fabricarea sapunului. In vremea aceea spaunul se fabrica prin fierberea grasimii in combinatie cu cenusa. In anul 600 I.Hr., fenicenii foloseau un amestec similar pentru a curata curata, fibrele naturale, lana si bumbacul. În secolul al II lea d. Hr. medicul Galenus a consemnat că săpunul se folosea deja pentru spălarea corpului.
Legenda spune că denumirea de “săpun” provine de la locul numit “Muntele Sapo” din vechea Romă, unde grăsimea provenită de la sacrificarea animalelor se amesteca cu cenuşă şi curgea spre râu, atunci când ploua. Femeile care spălau rufe in râul Tibru au observat că acest amestec rezidual le curăţa rufele mult mai bine decât o făcea numai apa.
Săpunul este menţionat de două ori în Biblie: Ieremia, 2:22 “Chiar de te-ai spăla cu silitră şi chiar dacă te-ai freca cu leşie, tot pătat eşti în nedreptăţile tale faţă de Mine” şi în Malachi 3:2 “Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămânea în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului”.
Desi romanii sunt vestiti pentru baile lor publice, ei foloseau pentru a-si curata corpul un amestec de ulei de masline si nisip foarte fin, care ses indeparta dupa corp cu un instrument special, numit strigil.
In epoca moderna sapunurile fabricate din uleiuri aduse din Spania, Itlaia si sudul Frantei, aveau o calitate superioara fata de cele produse din seu, in Anglia si nordul Frantei. Sapunul produs din seu era foarte bun pentru curatarea materialelor textile, in timp ce, sapunurile din uleiuri erau foarte bune pentru igiena personala.
În 1791, chimistul francez Nicholas Leblanc a patentat fabricarea sodei calcinate din sulfatul de sodiu (denumit şi sarea lui Glauber), care este obţinut din sarea obişnuită. Acest procedeu oferea posibilitatea producerii unei cantităţi mari de sodă calcinată de calitate, fără a se tăia hectare întregi de pădure. Singurul neajuns al formulei descoperite de Leblanc era cantitatea mare de produşi secundari toxici. Douăzeci de ani mai târziu, chimistul belgian Ernest Solvay a descoperit un procedeu prin care hidroxidul de sodiu (NaOH) putea fi produs prin acţiunea unui electrod asupra apei de mare (Na + H2O), iar produsul secundar avea doar un singur atom de hidrogen. Acest lucru înseamnă o sursă ieftină şi curată de leşie pentru producătorii de săpun.
La mijlocul anilor 1970, Ann Bramson a scris o carte foarte simplă, cu titlul: “Săpunul: cum să-l produci şi să te bucuri de el” şi a dat cumva semnalul pentru renaşterea producerii manuale a săpunurilor fine. Tradiţia a continuat prin activitatea plină de inventivitate a Barbarei Bobo în domeniul producerii săpunurilor şi a plantelor medicinale, la sfârşitul anilor ‘80, precum şi prin contribuţia horticultoarei Micki Kuhlmann la sfârşitul anilor ‘90, care produceau săpun natural, fin şi relaxant, pe bază de ulei de măsline, parfumat cu uleiuri esenţiale pure şi având în textură diferite plante.
Sfat: Folositi sapunul!!! Un corp curat este un pas catre o viata sanatoasa…